Dor...

Mi-e dor. Nu, nu de trecut. Nu de cel la care ne gandim cu totii. Mi-e dor de trecutul pe care nu l-am trait, de viitorul pe care as fi putut sa-l am, doar daca as fi facut un alt pas, daca as fi respirat un alt aer, daca as fi avut curaj...Mi-e dor de ceea ce ar fi putut sa fie: zambete pe furis, unduiri ale corpului in stropii de ploaie, libertatea iubirii pure; eu asa cum sunt in adancul sufletului.

Mi-amintesc...Mi-amintesc ziua in care noi nu ne-am certat. Imi amintesc cum tu nu ai plecat si m-ai luat in brate, la fel cum isi ia mama primul ei nou-nascut. Imi amintesc cum nu aveai ochii plini de ura, cum ma priveai plin de curiozitate, la fel cum un copil priveste fascinat lucrurile noi din jurul sau. Ah, si cum nu ma respingeai. Ah, cum ai lasat umbrela sa se-nalte in vazduh, purtata de vantul ce ne legana sufletele...Ma tineai atat de strans,incat iti simteam caldura corpului prin haine, iar bataile inimii tale parca erau ale mele. Nu te-ai indepartat si nu mi-ai evitat privirea. M-ai ridicat in maini. Paream ca si protagonistii din filmul Dirty Dancing, in dansul plin de pasiune. Ploaia ne era regizor, indicandu-ne pasii. Nu am fost raniti, iar lacrimile nu s-au confundat cu visele pierdute.

Mi-e dor de mare. Mi-e dor de felul in care ne-am urcat in tren, parca lipsite de griji. Ea nu a vazut niciodata marea si i-am promis ca vom merge, intr-o zi. Timpul nu ne-a oprit, iar noi nu ne-am indepartat niciodata. Imi amintesc cum parintii ei nu au avut nimic de obiectat si cum m-au lasat sa o rapesc, in mijlocul noptii, in pijamale. Imi amintesc cum i-am facut bagajul, impreuna, cum era buimaca nestiind ce se intampla. Cum a venit cu mine, fara sa imi puna nicio intrebare. Imi amintesc fericirea de pe chipul ei, cand am urcat in tren. Imi amintesc cum nu mai era nimeni cu noi. Drumul a fost lung si plin de povesti. Nu a existat niciun punct mort, la fel cum nu a existat nicio cearta. Imi amintesc cum am fugit spre mare, cum am si ajuns. Cum ne tineam de maini, invartindu-ne pe nisip;  cum ne-am aruncat in apa sarata, la rasarit, in hainele de pe drum. Cum am ramas fara bani si nu ne-am panicat. Cum am facut momente artistice, pentru a ne putea intoarce acasa. Cum nu ne-am pierdut cu firea si cum oamenii nu ne priveau intr-un mod dubios. Cum ne-au aplaudat. 

Imi amintesc prima declaratie de dragoste, primul concurs de dans castigat, prima prestatie muzicala si de cum nu ma simteam incatusata de propriile-mi vise. Imi amintesc...de tot ce nu a fost si ar fi putut sa fie.

Abis...

Mi-e greu sa urnesc o propozitie. Scrisul mi-e strain. La fel si fotografia, dansul si tot ceea ce ma tinea, o data, in viata. Nu am vrut sa accept asta, nu am putut. Ce e cel mai trist? Ma simt straina de mine insami. Incerc mereu sa imi dau seama unde am gresit, unde am calcat pe cararea vietii pentru a ajunge aici, la ce cotitura hipocampul mi-a incetat sa functioneze, in ce clipa am inceput sa am amnezia care m-a impiedicat sa ma intorc acasa; acasa, in mine insami.
Goala. Oare o fi bine sau rau sa te simti goala pe dinauntru?

Are rost sa te agheti de trecut, sa tragi cu dintii de ceva ce nu va mai merge vreodata?
Merita amintirile un troc cu viitorul? Merita ca ele sa suprime momentele ce vor urma?
Intrebari fara un aparent raspuns...Si totusi, el exista. Doar ca, pentru fiecare din noi, el e altul.
Tot ce imi doresc acum, e sa gasesc forta necesara pentru a face ce e mai bine...pentru mine. O data in viata am dreptul de a ma gandi la propria-mi persoana ca a fi mai presus de restul. Caci am o singura sansa de a ma elibera din mrejele timpului, a constiintei... a reprimarii dorintelor.
O sansa, pentru a-mi recapata sinele. Oare voi stii sa profit de ea?