joi, 7 aprilie 2016

Avem timp


Auzisem multe despre ea. Toate, numai de bine. Așteptam să o cunosc. Chipul i-l zărisem în poze. Ca în orice grup, oamenii vin și pleacă. Ea era una dintre noile dansatoare, însă era cea care părea cea mai entuziasmată și era cea care începuse să își dedice timp grupului. Câteva luni mai târziu, am ajuns la aceeași petrecere. Era și mai frumoasă decât în poze. Grațioasă și puternică, în același timp. La o primă impresie, părea o femeie independentă și totodată sensibilă. Inițial, se așezase la aceeași masă la care eram și eu. O priveam, însă nu știam cum să o abordez să nu pară ciudat. Parcă „hei, eu sunt cealaltă dansatoare, ne știm de pe facebook” era prea banal. Am amânat abordarea până când s-a mutat la altă masă. Fapt ce-mi făcea și mai grea „misiunea”. Aveam cercuri diferite de prieteni.

La un moment dat, am mers până la baie (că deh, ca orice fată aranjată care ține la machiajul ei, am mers să verific dacă e totul în regulă). Acolo, am zărit-o. Era cu o prietenă. Am profitat de moment, i-am zâmbit și am i-am spus numele, sub semn de întrebare, așteptând aprobarea ei.
-          Anca?
-          Davinia. (mi-a spus, zâmbind)

I-am întins mâna și m-am prezentat. Am zâmbit din nou, și i-am spus că mai povestim, gândindu-mă că vom avea timp. Doar festivalurile se apropiau și urma să petrecem mult timp împreună.

Nu i-am mai vorbit în acea seară. Cred că nici măcar atunci când am făcut poze de grup, împreună.

După câteva săptămâni, am aflat că vom dansa împreună la noul festival, noi două și prietena a cărei petrecere fusese. Așteptam să o cunosc mai bine. Nu i-am scris, mă gândeam doar că atunci când voi merge la repetiții în Alba o voi vedea, vom povestii, ne vom cunoaște. Aveam timp de toate astea. Și auzisem, în continuare, numai lucruri bune despre ea.

Astăzi, nu mai avem timp. Astăzi, ea a fost înmormântată, plecând de pe acest pământ mult prea repede. Astăzi, aș da timpul înapoi, în acea baie, la acea petrecere, să o cunosc mai bine. Astăzi, aș vrea să fi crezut că nu mai am timp, dar să îl am. În schimb am crezut că îl voi avea, și mi-a fost luat.

Tot ce-mi vine acum în minte e că „nerecunoscătorului i se ia darul”.

Dacă aș fi știut să profit de timp, atunci când l-am avut....

Acum nu aș fi scris despre cum ne-am cunoscut. Aș fi scris despre câte am cunoscut.

Dacă nu aș fi avut timp...

Dacă....

Dac...

Da...vinia. Vei fi cea mai stelară dintre noi.

Drum bun, suflet frumos!


luni, 28 martie 2016

Oamenii vin și pleacă


Astăzi, e totul pentru tine. Nu ți-ai putea imagina o viață fără acea persoană. Visele le construiți împreună. 
Și mâine....e doar un alt străin. Viețile voastre sunt separate. Visele merg în direcții opuse.

Astăzi, sunteți prieteni. Vă spuneți secretele. Faceți lucruri împreună. Vă susțineți. 
Și mâine...sunteți. Separat. Secretele sunt unul față de celălalt. Faceți lucruri...diferite. Vă susțineți, fiecare în parte.

Astăzi oamenii vin....iar mâine pot pleca.

Vor rămâne cei ce vor vrea. 
Vor rămâne cei ce vor avea motive. 
Vor rămâne doar acele relații ce sunt reciproce. 
Vor rămâne doar cele mai sănătoase, ce nu sunt întreținute de gânduri ce dăunează.


Oamenii....sunt într-o continuă schimbare. Bucură-te de ei, cât timp fac parte din viața ta. Învață de la ei, ascultă-i, acceptă-i, iubește-i. Cine știe cât vor mai rămâne....

Un lucru e cert: tu ești singurul ce va fi mereu acolo.

luni, 21 decembrie 2015

Prezent

Astăzi visele par aproape...și totuși atât de departe.

Astăzi dansez, dar nu consiliez...nu cât ar trebui.

Astăzi iubesc, dar nu dăruiesc...nu cât aș putea.

Astăzi visez, dar nu plănuiesc....nu cât aș știi.

Astăzi mi-e drag, dar nu accept...nu cât aș fi capabilă.

Astăzi ... și de astăzi... eu sunt. Exist. Trăiesc. Cu bune și cu rele. Cu limite. Cu lupte. Cu așteptări. Cu calități.

Astăzi - a devenit motto-ul meu.

Astăzi, și doar astăzi.

Căci ieri nu poate fi schimbat; iar mâine nu se știe ce va fi.


Astăzi mă las pradă timpului...și îl trăiesc, îl dedic, zilei de azi.


sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Cu fiecare pas mai aprope

Am încercat atât de mult să mă schimb, să devin o variantă mai bună a mea...

Uneori pare atât de simplu și firesc, gândindu-mă la ceea ce voi fi dacă schimb anumite comportamente, anumite gânduri. Și alteori... îmi vine să renunț, crezând că niciodată nu voi putea obține schimbarea dorită, crezând că „asta sunt eu și orice aș face mereu ajung la ceea ce sunt”.

Ca (viitor) psiholog, cred că în primul rând e nevoie să te schimbi, consiliezi pe tine, înainte de a face asta cu ceilalți. Și înveți atât de multe lucruri din asta, încât nu înțeleg încăpățânarea unora de a crede că sunt superiori, că ei nu au nevoie de îmbunătățiri. Oare nu-și dau seama că asta nu e decât o autosuficiență?

Dar da, preferăm să căutăm soluții minune, care ne oferă rezultate cu cât mai puțin efort. Oare de ce nu învățăm o dată că pentru a realiza cu adevărat ceva, e nevoie de muncă și perseverență?

Da, e greu. Îți vine să renunți cu totul când ți se pare că nimic nu s-a schimbat, mai ales dacă te mai și compari cu alții. Ghici ce? Nu trebuie să te compari decât cu tine însuți! Uită-te la ceea ce ai fost ieri, și dacă azi ești mai bun de atât, e un progres! Grijă doar, oricine are și zile mai proaste. E normal să existe și momente în care să ți se pară că „ai mers înapoi”. Contează ceea ce faci din acel punct. Mergi mai departe sau renunți?

Am încercat atât de mult să devin o variantă mai bună a mea...încât doare și e frumos în același timp.
Încât uneori am impresia că m-am pierdut pe mine. Și da, nu e plăcut. Și da, te extenuează psihic. Dar am 20 de ani. Acum mă formez mai mult decât o voi face toată viața. Acum decid cine, ce și cum vreau să fiu.

Ce mă motivează să merg mai departe, chiar și atunci când am impresia că m-am pierdut cu totul?
Gândul la ceea ce voi fi. Și progresul pe care îl văd.

Da, e greu. Însă cu pași mici și siguri, totul e posibil. Dacă nu iese din prima...asta nu înseamnă decât că poți să faci să iasă mai bine dintr-a...mia încercare.

Așa că în momente în care vrei să renunți, nu uita de ce ai vrut să faci asta de la bun început!
Pentru mine, funcționează.

miercuri, 16 aprilie 2014

Autosabotare

E la modă să scrii rețete de viață. Să dai sfaturi, să te crezi deținătorul adevărului absolut.

E la modă și ne place. Ne place când vedem cum alții îi desfințează pe bărbați sau pe femei, că e mai ușor să dai vina pe ceilalți, cu atât mai mult cu cât există și alte persoane care sunt de aceeași părere cu tine. Ne place să ni se spună lucruri frumoase, să ni se spună că orice e posibil dacă suntem pozitivi. Ne place și de multe ori uităm să mai și punem la îndoială.

E la modă să fie totul „fast”, ca și cum problemele noastre ar fi un hamburger gata să fie preparat în ceva mai bun. Marile schimbări vin în timp și cu efort. Pare ciudat să crezi altfel, oricât de mare ar fi goana asta după timp.

Dacă am învățat ceva în viața asta e că nu există rețete universale. Există doar ingrediente. Și acele ingrediente pot să funcționeze sau pot să nu funcționeze.

De multe ori ne autosabotăm și nici nu ne dăm seama. De ce? Pentru că e mult mai ușor să selectezi informația din jur care îți convine. Și e normal să fie așa, până la un punct. În momentul în care un lucru îți face mai mult rău decât bine ideal ar fi să te uiți cât mai obiectiv posibil la acel ceva. Poate îți vei da seama că defapt te sabotai singur, în tot acest timp.

M-am trezit într-o zi fără nimic din ceea ce credeam că am. M-am simțit tristă, eram debusolată și mi se părea că am trăit într-o minciună. Totul se prăbușise și nu înțelegeam cum, când totul părea a fi atât de bine. Apoi mi-am dat seama că eu m-am autosabotat. Și am făcut asta atâta  timp, încât am încetat să pun la îndoială dacă ceea ce fac e în avantajul meu sau nu (am evitat să spun că e bine sau rău, că sunt prea subiective).

Cum m-am sabotat? Simplu. Prin lucrurile pe care le făceam și prin ceea ce credeam.

Ți s-a întâmplat vreodată să crezi că dacă cineva nu e acolo pentru tine, atunci înseamnă că nu ține la tine suficient? Sau că dacă prietenii ies fără tine, atunci asta înseamnă că nu îți sunt prieteni adevărați sau nu te vor în preajma lor?
Și ce ai crede dacă iubitul/iubita ar uita de ziua ta? Cu siguranță asta ar însemna că nu te iubește, nu-i așa? Adică atunci când iubești TREBUIE să fii atent la astfel de lucruri, nu?

Ei bine, dacă ți-aș spune că NU trebuie?
Dacă ți-aș spune, că prin toate aceste gânduri, tu te sabotezi? Că îți sabotezi relațiile și, încet, încet, fericirea?

De ce? Pentru că fiecare om vine cu experiența lui de viață, fiecare om vine cu felul lui de a fi, iar ceea ce pentru mine înseamnă ceva, pentru un altul poate însemna cu totul altceva.

De exemplu, dacă pentru mine să areți afecțiune în public e un mod de a spune celor din jur că nu mai ești disponibil, pentru un altul afecțiunea în public poate însemna o lipsă de respect.

Când apare problema? Atunci când cel puțin unul din noi credem că TREBUIE să fie așa.

De ce? Pentru că, dacă eu cred că afecțiunea în public e un mod de a arăta că nu mai ești disponibil, dacă tu nu îmi areți afecțiune în public, pentru că așa cred eu că TREBUIE, atunci mă voi supăra pentru că voi crede că tu nu vrei ceva serios. Și voi fi bosumflată și mă voi comporta de parcă tu nu însemni prea mult pentru mine. Că doar dacă tu nu vrei ceva serios, eu de ce aș vrea, nu? Și uite așa mă sabotez singură, când defapt omul doar are o altă perspectivă. Iar asta nu însemnă că nu e serios sau nu ține la mine, ci el vede într-un alt mod lucrurile.

Marea problemă apare atunci când noi nu comunicăm toate acestea. Pentru că, dacă eu i-aș zice că mie, faptul că nu îmi arată afecțiune în public îmi dă de înțeles că nu e serios, cealaltă persoană mi-ar putea spune și perspectiva ei. Însă dacă eu merg doar pe ceea ce cred, ajung să stric o relație, doar pentru că am avut niște perspective diferite pe care nu le-am putut comunica.

Și atunci? Ce va mai fi de făcut? Pentru că, uneori, poate fi prea târziu pentru a mai putea clarifica.

Nu există adevăruri absolute. 
Nu există
rețete. 
Există doar perspective diferite. 

Tu de câte ori ai încercat să o vezi și pe a celuilalt?

vineri, 31 ianuarie 2014

Sufocare



Pereţii se strâng.
Gura mi-e uscată.
Un nod se pune în gât şi mă sufocă tot mai tare.
Aerul nu mai pătrunde.
Gândurile nu vor să înceteze.
Lacrimile nu se opresc.
Amintirile mă invadează.
Pe măsură ce timpul se scurge, amărăciunea e tot mai mare.
Respir.
Respir încă o dată, căci am impresia că mă sufoc.
O stare de greaţă apare.
Gândurile sunt demonii mei astăzi. Nu vor să dispară.
Inima se sparge în mii de bucăţele.
Oglinda nu mi-e prietenă. Nici persoana din ea.
Parcă am trăit un vis iar acum m-am trezit la cruda realitate.
Pare un coşmar interminabil.
Mă hrănesc cu amintiri ce par să nu mai vină vreodată.
Am avut atâtea şanse şi le-am irosit pe toate.
Nu vreau să cred că e prea tâziu.
Nu vreau să renunţ la luptă.
Aerul e aurul meu acum. În sufocare.

vineri, 10 ianuarie 2014

Câteodată



Scriu. Şi-mi pare rău că nu o fac mai des. Se tot spune că nu prea sunt de valoare cuvintele, însă uneori ele pot să distrugă suflete. Eu cred că e bine ca oamenii să ştie cât de mult îi apreciezi şi cât de importanţi sunt pentru tine. Şi cu toate astea, uit să le scriu. Şi mai ales, uit să îmi scriu mie.

Dansez. Tare păcat că nu fac asta mereu. Şi mi-e atât de dor, deseori, încât parcă intru într-un sevraj al dansului. Şi nu e nimeni să audă; nimeni să mă salveze. Decât propria-mi adicţie. Doar atunci mă eliberez de păcate. Atunci când consum acest drog , numit dans. Oh, şi câte păcate! Din cele mai rele, precum furia, tristeţea, gândurile „negre”. Atât de uşor dispar, atunci când mă contopesc cu propria-mi fiinţă, prin dans, încât nu e de mirare că e un drog atât de puternic. Şi totuşi, nu fac suficient de mult încât să mă pot bucura de el.

Cânt. În clipe de emoţii extreme. Fie de fericire, fie de tristeţe profundă. În majoritatea cazurilor, fericirea este cea care primează. Şi atunci fericesc şi pe cei din jur, cu energia emanată din glasul meu jucăuş. Mi-amintesc , mereu, cu drag, mici „concerte” la diverse tipuri de „microfoane”, în clipe pline de zâmbete.

Iubesc. Îmi pun inima pe tavă, vulnerabilă şi gata să fie protejată sau lovită. E un risc pe care mi-l asum. De multe ori mi-l asum singură. Şi oricât ar durea acest lucru, la un moment dat nici asta nu mai pare să conteze. Iubesc şi atât, nu am nevoie de iubire. Oamenii au uitat să mai şi ofere, sunt obişnuiţi doar să primească. Am învăţat că e mai frumos să dăruieşti decât să primeşti, şi nu este sentiment mai preţios ca acela când reuşesc să aduc fericire în vieţile oamenilor dragi. Şi totuşi, undeva adânc în mine, parcă încă sper la o reciprocitate.

Visez. La ceva mai bun şi mai frumos, şi mai ales la o Flavia mai bună decât ieri. Visez la ceea ce îmi dictează sufletul, la ceea ce mă pasionează, la clipe demult uitate, la doborârea unor ziduri ce par acum atât de înalte.

Lupt. Pentru tot ceea ce îmi doresc, şi mai ales pentru tot ceea ce mi se cuvine. Nu pentru că aş merita un premiu, ci pentru că am muncit enorm pentru „lucruri” care au devenit , în final, parte din mine. Pentru că speranţa moare ultima şi îmi doresc să ştiu că am făcut tot ceea ce e omeneşte posibil pentru a-mi îndeplinii visele.

Vorbesc. Mult mai des decât atunci când am absolvit liceul. Parcă azi mai mult ca ieri şi mai puţin decât mâine. Însă indiferent de cantitate, mereu am pus accent pe calitate. Cuvintele dor. Cuvintele vindecă. Cu toate că nu au acelaşi impact precum un act, ele pot să distrugă sau pot să aline. Nu şi atunci când nu există un echilibru între cuvinte şi comportamente, însă o vorbă bună nu costă nimic.

Plâng. Poate prea des. Poate prea rar. Cert e că atunci când sufletul o simte. Am renunţat la a-mi inhiba emoţiile, doar pentru a nu părea vulnerabilă. Pentru că e mult mai neplăcut să nu simţi nimic, decât atunci când simţi durere. Cu atât mai mult când sunt momente de bucurie, când îmi saltă sufletul. E plăcut să ştii că aduci bucurie, de ce nu aş arăta şi altora atunci când îmi aduc mie una? Plâng şi nu mi-e ruşine. Cel puţin mă simt vie.

Renunţ. O raritate. Însă, se pare că totuşi, uneori e prea târziu. Uneori, oricât ai încerca, lucrurile nu se vor schimba. Pentru că , din nefericire, această schimbare nu depinde numai de tine. Sau cine ştie, poate tot „răul” e înspre bine. Uneori cel mai bun lucru pe care îl poţi face este acceptarea.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Prietenie proiectată



Mereu am pus preţ pe prietenie. Poate chiar mai mult decât ar fi trebuit, câci mi-am neglijat, uneori, familia şi , deseori, relaţiile de cuplu.

Şi da, dezamăgiri au fost multe.
Dezamăgiri şi învăţăminte.

Însă cea mai mare dezamăgire vine din partea mea, lăsând oameni dragi să plece. Şi parcă acum nu-i mai pot întoarce.

Aş vrea să înţeleg unde am greşit, însă fiecare relaţie e formată din doi oameni, iar cum nu pot să arunc responsabilitatea doar de partea cealaltă, la fel nu pot să-mi asum vina în totalitate.

Cred că e mai comod. Se pare că distanţa fizică e un motiv de despărţire, până la urmă. Cu toate că niciodată nu am crezut în relaţii (de cuplu) la distanţă, am crezut în prietenii, la km depărtare. 

Am crezut atât de mult, încât acum regret că nu mi-am exprimat suficient aprecierea,  apropierea, bucuria, mulţumirea şi recunoştinţa. Regret şi că nu am lăsat acele persoane dragi să şi le exprime şi ele.

Poate că, uneori, e prea târziu. Poate că m-am înşelat şi există un niciodată pentru lucrurile frumoase , atunci când ele întârzie să (re)apară. 

Poate că, uneori, e deajuns să rămâi cu amintirile frumoase, căci oamenii pot să plece fără un aparent motiv.

Însă azi, nu pot să nu mă gândesc la toate lecţiile pe care le-am fi putut învăţa şi la toate clipele pe care le-am fi putut petrece împreună. 

Astăzi, mă gândesc la un Alfabet ce merită să fie spus şi care nu va fi adus la cunoştinţă de propria-i autoare, în inima Clujului. 

Astăzi, mă gândesc la visele pe care un om minunat, le trăieşte prin mine, pentru a-şi putea realiza noi vise, pentru suflet. 

Astăzi, mă gândesc la chimii şi egoisme, filozofate „în banca a 4-a rândul de la geam”; la un viitor cercetător extraordinar care mă caută şi se caută, din când în când.

Astăzi, mă gândesc la blănuri purtate vara, pe o bicicletă, la dialoguri în engleză şi bowling (transformat in darts şi fugă de băieţi) cu peripeţii.


Astăzi nu e cum mi-aş fi dorit să fie.

Şi cel mai dor mi-e de ceea ce nu am putut să cunosc nici o clipă. De un psiholog în devenire, citind prin biblioteci şi iubind să se dezvolte socio-emoţional. Mi-e dor şi sunt dezamăgită de neputinţa de a-ţi spune „cum ar fi fost dacă...” . Pentru că ai fi iubit viaţa ce am fi putut-o avea. Tu, trâindu-şi visul, eu, avându-te, pe tine, aproape.

Ziua de ieri ne-a deschis ochii. Ziua de azi mă desfiinţează ca suflet viu. Ziua de azi ţi-o dedic ţie.” A.C.