Câteodată

Scriu. Şi-mi pare rău că nu o fac mai des. Se tot spune că nu prea sunt de valoare cuvintele, însă uneori ele pot să distrugă suflete. Eu cred că e bine ca oamenii să ştie cât de mult îi apreciezi şi cât de importanţi sunt pentru tine. Şi cu toate astea, uit să le scriu. Şi mai ales, uit să îmi scriu mie.

Dansez. Tare păcat că nu fac asta mereu. Şi mi-e atât de dor, deseori, încât parcă intru într-un sevraj al dansului. Şi nu e nimeni să audă; nimeni să mă salveze. Decât propria-mi adicţie. Doar atunci mă eliberez de păcate. Atunci când consum acest drog , numit dans. Oh, şi câte păcate! Din cele mai rele, precum furia, tristeţea, gândurile „negre”. Atât de uşor dispar, atunci când mă contopesc cu propria-mi fiinţă, prin dans, încât nu e de mirare că e un drog atât de puternic. Şi totuşi, nu fac suficient de mult încât să mă pot bucura de el.

Cânt. În clipe de emoţii extreme. Fie de fericire, fie de tristeţe profundă. În majoritatea cazurilor, fericirea este cea care primează. Şi atunci fericesc şi pe cei din jur, cu energia emanată din glasul meu jucăuş. Mi-amintesc , mereu, cu drag, mici „concerte” la diverse tipuri de „microfoane”, în clipe pline de zâmbete.

Iubesc. Îmi pun inima pe tavă, vulnerabilă şi gata să fie protejată sau lovită. E un risc pe care mi-l asum. De multe ori mi-l asum singură. Şi oricât ar durea acest lucru, la un moment dat nici asta nu mai pare să conteze. Iubesc şi atât, nu am nevoie de iubire. Oamenii au uitat să mai şi ofere, sunt obişnuiţi doar să primească. Am învăţat că e mai frumos să dăruieşti decât să primeşti, şi nu este sentiment mai preţios ca acela când reuşesc să aduc fericire în vieţile oamenilor dragi. Şi totuşi, undeva adânc în mine, parcă încă sper la o reciprocitate.

Visez. La ceva mai bun şi mai frumos, şi mai ales la o Flavia mai bună decât ieri. Visez la ceea ce îmi dictează sufletul, la ceea ce mă pasionează, la clipe demult uitate, la doborârea unor ziduri ce par acum atât de înalte.

Lupt. Pentru tot ceea ce îmi doresc, şi mai ales pentru tot ceea ce mi se cuvine. Nu pentru că aş merita un premiu, ci pentru că am muncit enorm pentru „lucruri” care au devenit , în final, parte din mine. Pentru că speranţa moare ultima şi îmi doresc să ştiu că am făcut tot ceea ce e omeneşte posibil pentru a-mi îndeplinii visele.

Vorbesc. Mult mai des decât atunci când am absolvit liceul. Parcă azi mai mult ca ieri şi mai puţin decât mâine. Însă indiferent de cantitate, mereu am pus accent pe calitate. Cuvintele dor. Cuvintele vindecă. Cu toate că nu au acelaşi impact precum un act, ele pot să distrugă sau pot să aline. Nu şi atunci când nu există un echilibru între cuvinte şi comportamente, însă o vorbă bună nu costă nimic.

Plâng. Poate prea des. Poate prea rar. Cert e că atunci când sufletul o simte. Am renunţat la a-mi inhiba emoţiile, doar pentru a nu părea vulnerabilă. Pentru că e mult mai neplăcut să nu simţi nimic, decât atunci când simţi durere. Cu atât mai mult când sunt momente de bucurie, când îmi saltă sufletul. E plăcut să ştii că aduci bucurie, de ce nu aş arăta şi altora atunci când îmi aduc mie una? Plâng şi nu mi-e ruşine. Cel puţin mă simt vie.

Renunţ. O raritate. Însă, se pare că totuşi, uneori e prea târziu. Uneori, oricât ai încerca, lucrurile nu se vor schimba. Pentru că , din nefericire, această schimbare nu depinde numai de tine. Sau cine ştie, poate tot „răul” e înspre bine. Uneori cel mai bun lucru pe care îl poţi face este acceptarea.