Mi-e greu sa urnesc o propozitie. Scrisul mi-e strain. La fel si fotografia, dansul si tot ceea ce ma tinea, o data, in viata. Nu am vrut sa accept asta, nu am putut. Ce e cel mai trist? Ma simt straina de mine insami. Incerc mereu sa imi dau seama unde am gresit, unde am calcat pe cararea vietii pentru a ajunge aici, la ce cotitura hipocampul mi-a incetat sa functioneze, in ce clipa am inceput sa am amnezia care m-a impiedicat sa ma intorc acasa; acasa, in mine insami.Goala. Oare o fi bine sau rau sa te simti goala pe dinauntru?
Are rost sa te agheti de trecut, sa tragi cu dintii de ceva ce nu va mai merge vreodata?
Merita amintirile un troc cu viitorul? Merita ca ele sa suprime momentele ce vor urma?
Intrebari fara un aparent raspuns...Si totusi, el exista. Doar ca, pentru fiecare din noi, el e altul.
Tot ce imi doresc acum, e sa gasesc forta necesara pentru a face ce e mai bine...pentru mine. O data in viata am dreptul de a ma gandi la propria-mi persoana ca a fi mai presus de restul. Caci am o singura sansa de a ma elibera din mrejele timpului, a constiintei... a reprimarii dorintelor.
O sansa, pentru a-mi recapata sinele. Oare voi stii sa profit de ea?
