Uneori prea mult; uneori prea multe.
Aştept înainte să vorbesc, să răspund şi aştept chiar şi
înainte să mă înfuriu. Aştept pentru că consider că asta ne diferenţiază de
animale. Aştept, însă uneori firea-mi e prea crudă cu timpul ce pare a fi
trecut atât de repede înainte să reacţionez.
Mai mult aştept de la oameni, pentru că nu există aşteptare
mai mare decât de la mine însămi. Şi, o dată cu aşteptarea, apare bineînţeles,
dezamăgirea. Apare şi dispare, căci sufletul mi-e atât de aventurier încât pare
să nu fi fost dezamăgit vreodată. Dar de ce aş pedepsi prezentul pentru ceea ce
s-a întâmplat în trecut?
Acum aştept un semn. Îl aştept pe el.
Cred că o dată ce ai fost singur mult timp, eşti obişnuit să
fii singuratic. Cred că dragostea poate să pară o povară pentru un spirit
liber.
Însă aştept....şi aştept....în zadar.
Aştept să fac parte din viaţa lui.
Aştept să simtă asta.
Nu cred că-şi va da seama vreodată ce simt cu adevărat,
pentru că nu ştie cât de multe am aşteptat de la mine; nu ştie cât de tare am
încercat să fiu o variantă mai bună a mea. Pentru că vechea eu nu ar fi
acceptat fărâme de dragoste; vechea eu nu l-ar fi putut simţi atât de aproape
de suflet.
Dar aştept...
Oare vei veni?
