Trenul vietii

Ma amuza copios oamenii care sustin ca "au trecut prin multe la varsta lor", dar care nu au cunoscut decat cararile pline de necunoscut ale vietii. Ma amuza copios oamenii care se considera altruisti, afirmand ca se bucura de reusitele tale, pe cand ii roade invidia si ii corodeaza lipsa sentimentului de unicitate. Ma amuza copios oamenii care considera ca ai o viata perfecta, doar pentru ca sunt atat de superficiali incat privesc doar ceea ce este la suprafata. Mult timp m-a deranjat acest aspect. Mult timp am incercat sa demonstrez oamenilor care credeau ca detin o viata "roz", ca ea e defapt lila-n dungi cu picatele. Ulterior, a inceput sa nu imi mai pese si sa ma faca sa realizez ca sunt doar o buna disimulatoare (in ciuda parerii mele ca nu e asa). Ceea ce nu realizeaza ei e ca, fie daca am o viata roz, albastra sau "plumburie", e doar pentru ca eu am facut ceva ca sa fie asa (sau cel putin sa para asa). Pentru viata nu e decat o calatorie. Si ca orice calatorie, e bazata pe decizii (fie ca e vorba de destinatia la care vrei sa ajungi, la modul prin care vrei sa ajungi acolo sau la oamenii pe care ii iei cu tine in ea).
Cineva important in viata mea mi-a spus o data ca oamenii vin si pleaca, chiar daca tin la tine (A uitat sa-mi mentioneze ca uneori vor pleca tocmai pentru ca tin la tine; si uneori va trebui sa-i lasi tu sa plece).
Am citit o data o perspectiva asupra vietii, in care aceasta era vazuta ca si un tren. De atunci abordez de multe ori acest fel de a privi viata: ca pe o calatorie cu trenul. Penultima mea calatorie transferoviara (caci acum scriu tot din acest minunat transport in comun), mi-a trezit anumite ganduri...intrebari. Am facut des ruta Cluj-Bistrita, asa ca nu m-am asteptat nicio clipa ca un simplu drum spre casa sa ma rascoleasca atat de mult (cu siguranta si punctul in care stationeaza trenul vietii mele acum e responsabil de acest fapt).
Asadar, cu cateva zile in urma, pe un traseu batatorit din cauza rutinei, am intalnit o fetita. Eram epuizata dupa aproape 5 saptamani infernale de consum de resurse (fizice si intelectuale) si tot ce imi doream era sa raman "in lumea mea" plina de ganduri ce le amanasem prea mult timp. Statea in spatele meu si se juca de zor, facand galagie. Aveam castile in urechi, ascultand muzica, astfel incat nu auzeam zgomotele provocate de jocul ei de rol. Intr-un oarecare moment, am vazut-o cum ma pandea. Se uita la mine, iar cand o fixam cu privirea se ascundea. Dupa o repetare a acestor comportamente, de cateva ori, mi-am dat castile jos si am inceput sa ma joc cu ea. Continua sa ma pandeasca, iar eu incercam sa o prind "asupra faptului". Radea atat de copios, incat nu puteai sa nu te molipsesti. Oamenii ne aruncat ba priviri urate, ba zambete. Ma gandeam doar la copilarie si la inocenta ei, asa ca m-am hotarat sa-i observ doar pe cei ce suradeau. Tot jucandu-ma cu ea, printre scaune, i-am suprins privirea. Avea niste ochi verzi, ce sclipeau de entuziasm si fericire. Mi-a amintit de verisorii mei, spre care tocmai atunci ma indreptam si care sunt mereu sursa mea (inepuizabila) de energie. M-a intrigat faptul ca nu vroia sa vorbeasca cu mine. Parea atat de sociabila prin atitudine, si totusi ii era frica sa ma lase sa-i aud glasul. Dupa aplicarea mai multor tehnici (ca deh, daca tot invat asta pe la facultate...), am reusit sa o fac sa imi spuna numele ei si cati ani are. Incet, incet, mi-a dezvaluit "secretele" ei. Imi dadusem seama ca ii plac tare mult iepurasii (avea vreo 5 cu care se juca) si am intrebat-o care  e jucaria ei preferata. Mi-a povestit despre cum jucaria ei a fost rupta "din cauza masinii de spalat" si, dupa ce a inceput sa aiba incredere in mine, mi-a aratat-o. Era rusinata ca jucaria ei pretioasa a ajuns in starea de "raza", insa o iubea de parca ar fi fost cel mai pretios lucru de pe pamant. Mi-a venit in minte jucaria mea preferata din copilarie...
Fetita aceasta cu ochi verzi, s-a lipit de mine, in asa fel incat pe finele calatoriei nu mai inceta sa ma imbratiseze si sa ma pupe pe obraz. La plecare, si-a luat ramas bun, curajoasa, stiind ca nu ne vom mai revedea (si parca sperand sa o mai faca). M-am gandit, atunci, daca am facut vreo schimbare (cat de mica) in viata ei; m-am gandit daca il va intreba vreodata pe bunicul ei (care o acompania pe tren) daca o sa ma mai revada. Mi-am dat seama in acel moment ca, la fel cum am fost eu, un simplu trecator in viata acestei mici vietati, la fel sunt si eu in viata altor oameni (fie ei oricat de importanti pentru mine intr-un anumit moment al calatoriei mele); si la fel cum eu as fi putut face, sau nu, o schimbare in viata ei, la fel pot sau nu sa fac si eu in viata oamenilor in caror viata sunt si eu un "calator".
Intr-adevar, oamenii vin si pleaca. Am invatat ca uneori lucrurile nu depind de noi, ca drumurile oamenilor se intersecteaza de multe ori, insa poate doar ca punct de rascruce, iar asta nu inseamna ca vor continua pe acelasi drum alaturi unii de altii (caci fiecare isi are propriul drum). Uneori, drumurile vietii se intersecteaza de mai multe ori cu anumiti oameni, sau se suprapun pe o bucata mai mare din traiectorie, insa asta nu este nicidecum o garantie ca la un moment dat ele nu se vor indrepta spre alte directii. Am invatat ca tot ce trebuie sa fac e sa profit de timpul ce mi se ofera cu oamenii pasageri din calatoria mea, si sa iau tot ce e mai bun din ei; sa nu le urmaresc defectele si sa imi amintesc de ei cu zambetul pe buze, din perspectiva a ceea ce au lasat bun in viata mea, si nu a ceea ce au luat cu ei din ea.
Oamenii vin si pleaca, iar azi sper ca intr-un punct de intersectie sa ii regasesc, macar pentru a le putea multumi pentru ceea ce mi-au oferit si pentru a profita de un ultim moment, alaturi de ei.

Ofranda constructiei vietii

Uneori, imi doresc sa pot da timpul inapoi, macar pentru o clipa. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrai fiecare moment ce mi-a facut inima sa tresara. Insa acum e prea tarziu. Viata mea e in renovari. Muncitorii au cerut o ofranda pentru o rezistenta mai buna a structurii ei, la fel cum a fost si in povestea mesterului Manole. Insa in povestea mea, ofranda a fost mai mare decat am putut duce; in povestea mea, "zidurile" propriei vieti, a propriei realitati, au fost pangarite cu oameni pentru care as fi dat totul si cu bucati de suflet (caci o data cu ei, au luat si parti din inima mea ce acum e mai fragila decat a fost vreodata). Zidurile acelea mi-au luat totul si nu mi-au dat nimic, caci s-au daramat chiar mai repede decat au fost construite.

O data cu zidul sperantei, mi se promisesera un pilon de rezistenta in sustinerea acoperisului viselor. Dar uite-l acum, sfaramat in mii de bucatele, tinandu-ma cat mai departe de cer si curcubee. Nici ninsoarea nu se apropie da ramasitele lui, pana si de valsul fulgilor ma tine departe, de parca nu mi-a luat destule in avantul sau spre vazduh. Vrea sa ma vada la pamant, in mii de bucatele, la fel cum e el acum. Si uite ca farame din mine se intrepatrund cu el....ca intr-un puzzle, in care eu as fii piesa pe care el o cauta pentru a fi cat mai aproape de reintregire.

Oh, dar uite si zidul prieteniei! Acesta ar fi fost pilonul central in constructia vietii mele, legat direct de fundatia solida ce era sufletul meu cald. Cat de falnic era el, iar acum...Cate promisiuni incalcate, cate inimi frante, cate credinte spulberate! E vina lui! Daca nu ar fi fost atat de grandios, daca nu mi-ar fi promis atatea amintiri alaturi de el...acum...acum  nu mai eram aici, incercand sa urnesc un cuvant la” moartea” lui. Nu as mai fi fost aici, varsand lacrimi de durere, caci m-a lovit in caderea sa atat de tare, incat ma aflu la sute de metrii sub pamant...Oh, si daca nu mi-ar fi facut inima sa tresara! Macar as mai fi avut sufletul intreg, scapand prin tuneluri sapate de iubire, la fel cum sapa ramele pentru a ajunge la suprafata atunci cand ploua si e umed. Dar nu mi-a lasat nici pamant pentru a putea face galerii, nici zambete pentru a inainta. Zambetul si fericirea celor din jur erau ploaia mea  , iar dragostea, umezeala la care tanjeam atat de mult. Acum sunt naruite, printre gramezi de beton si dezamagire.

Atatea ziduri, atatia piloni daramati, cazuti la pamant ca frunzele smulse din copaci de catre vantul puternic. As fi vrut atat de mult sa pot prezice furtuna ce se intrezarea. Doar daca nu as fi ignorat semnele!...Dar am fost prea oarba, caci imi imaginam ce fel de costructie ar fi fost. Atat de grandioasa si simpla, in acelasi timp! Atat de primitoare si calda! Era atat de perfect imperfecta incat mi-a furat ratiunea; incat i-am permis sa mi-o fure.