luni, 11 februarie 2013

Ofranda constructiei vietii



Uneori, imi doresc sa pot da timpul inapoi, macar pentru o clipa. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrai fiecare moment ce mi-a facut inima sa tresara. Insa acum e prea tarziu. Viata mea e in renovari. Muncitorii au cerut o ofranda pentru o rezistenta mai buna a structurii ei, la fel cum a fost si in povestea mesterului Manole. Insa in povestea mea, ofranda a fost mai mare decat am putut duce; in povestea mea, "zidurile" propriei vieti, a propriei realitati, au fost pangarite cu oameni pentru care as fi dat totul si cu bucati de suflet (caci o data cu ei, au luat si parti din inima mea ce acum e mai fragila decat a fost vreodata). Zidurile acelea mi-au luat totul si nu mi-au dat nimic, caci s-au daramat chiar mai repede decat au fost construite.
O data cu zidul sperantei, mi se promisesera un pilon de rezistenta in sustinerea acoperisului viselor. Dar uite-l acum, sfaramat in mii de bucatele, tinandu-ma cat mai departe de cer si curcubee. Nici ninsoarea nu se apropie da ramasitele lui, pana si de valsul fulgilor ma tine departe, de parca nu mi-a luat destule in avantul sau spre vazduh. Vrea sa ma vada la pamant, in mii de bucatele, la fel cum e el acum. Si uite ca farame din mine se intrepatrund cu el....ca intr-un puzzle, in care eu as fii piesa pe care el o cauta pentru a fi cat mai aproape de reintregire.
Oh, dar uite si zidul prieteniei! Acesta ar fi fost pilonul central in constructia vietii mele, legat direct de fundatia solida ce era sufletul meu cald. Cat de falnic era el, iar acum...Cate promisiuni incalcate, cate inimi frante, cate credinte spulberate! E vina lui! Daca nu ar fi fost atat de grandios, daca nu mi-ar fi promis atatea amintiri alaturi de el...acum...acum  nu mai eram aici, incercand sa urnesc un cuvant la” moartea” lui. Nu as mai fi fost aici, varsand lacrimi de durere, caci m-a lovit in caderea sa atat de tare, incat ma aflu la sute de metrii sub pamant...Oh, si daca nu mi-ar fi facut inima sa tresara! Macar as mai fi avut sufletul intreg, scapand prin tuneluri sapate de iubire, la fel cum sapa ramele pentru a ajunge la suprafata atunci cand ploua si e umed. Dar nu mi-a lasat nici pamant pentru a putea face galerii, nici zambete pentru a inainta. Zambetul si fericirea celor din jur erau ploaia mea  , iar dragostea, umezeala la care tanjeam atat de mult. Acum sunt naruite, printre gramezi de beton si dezamagire.
Atatea ziduri, atatia piloni daramati, cazuti la pamant ca frunzele smulse din copaci de catre vantul puternic. As fi vrut atat de mult sa pot prezice furtuna ce se intrezarea. Doar daca nu as fi ignorat semnele!...Dar am fost prea oarba, caci imi imaginam ce fel de costructie ar fi fost. Atat de grandioasa si simpla, in acelasi timp! Atat de primitoare si calda! Era atat de perfect imperfecta incat mi-a furat ratiunea; incat i-am permis sa mi-o fure.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu