Resemnare

E obositor.

E atât de obositor să lupţi pentru oameni, să dai tot ce e mai bun din tine,  fără să aştepţi altceva în schimb decât fărâme de respect.

Am încetat demult să mai sper să observe cineva ceea ce fac. Am încetat demult să mai visez la clipa în care cineva mă va aprecia pentru ceea ce sunt şi încerc să fiu. Am incetat demult să mai am aşteptări grandioase şi totuşi, nici o clipă nu am încetat să am încredere în oameni.

Nu e uşor.

Nu e deloc uşor să lupţi contra firii, să lupţi contra raţiunii, şi să primeşti mereu critici. Nu e uşor ca de fiecare dată când începi să speri, ca de fiecare dată când par că se construiesc ziduri, să te trezeşti lovită de pământ; să îţi dai seama cât de fragilă a fost fundaţia pe care ai construit atâta timp.

Nu. Nu e uşor să crezi în oameni, să le oferi fărâme din viaţa şi din sufletul tău, doar pentru ca ei să se folosească de slăbiciunile tale. Nu e uşor să le permiţi să facă asta, doar pentru ca îi simţi aproape. Şi totuşi, le permiţi. De ce? Oare ai un suflet atât de sinucigaş?

De ce?...

Oare de ce oamenii pleacă, fară un aparent motiv? Iar dacă el există, oare de ce nu a fost comunicat din timp, atunci când „boala despărţirii” mai putea fi vindecată? Oamenii au uitat să vorbească, au uitat că nu suntem necuvântătoare, au uitat că şi cuvintele îşi au rostul lor.

Mă gândesc la noi.

Mă gândesc la felul în care mă înţelegeai, la cum comunicam din priviri. La zâmbete pe furiş, la vise, la amintiri.

Azi, îmi e dor de tine. Îmi e dor de noi. De noi, ca prieteni, confidenţi. Însă azi, mi-am dat seama că voi rămâne cu dorul.

E ciudat. Unele lucruri nu ar trebui să doară şi totuşi, dor al naibii de tare. De  câteva minute în şir am privirea fixă, iar inima îmi bate tot mai tare. Mă simt pierdută, într-un colţisor de lume; într-un colţisor din mine.

Azi, am renunţat. De azi, nu mai sper. M-am resemnat la nemurire. La nemurirea viselor pierdute.