Deja-vu in oglinda...

Dragã foaie,

Dupã lungi cãutãri, tot la tine am ajuns, deşi ştiu cã pânã şi tu poţi sã-mi dezvãlui secretele oricãrui curios ce încearcã sã te citeascã şi sã te ia cu binişorul. Mi-am dat seama, acum mai mult ca niciodatã, cã nu pot avea încredere în nimeni – egoismul este prea puternic pentru a putea permite unui gând intrus sã-i invadeze teritoriul. Cel mai rãu e faptul cã…nu mai pot avea încredere nici în mine – egoismul egoistic vrea sã-l doboare pe cel altruistic. Nu mai pot avea încredere cã pot ţine totul pentru mine sau cã ceea ce gândesc face parte din sfera "normalului".

          Cel mai mult mã macinã propriile umbre. Umbre ce revin mereu, ce, oricât ai încerca sã le faci sã disparã, gãsesc întotdeauna o cale de scãpare. Umbre ce se aseamãnã cu buruienile pe care oricât de tare le-ai smulge, oricât ierbicid le-ai da sã bea, vor apãrea mereu când te aştepţi mai puţin, când pâmântul e mai frumos. De ce? Pentru cã rãdãcina e atât de adâncã, încât indiferent ce ai face, ea va creşte la loc ; indiferent ce ai face, sãmânţa e acolo. Şi asta încerc sã fac acum : sã scap de ea – sã scot sãmânţa din pãmânt. Însã oricât de mult scormonesc, ea nu apare, ca şi cum nu ar fi niciodatã acolo. Dar cum sã nu fie, dacã mã condamnã sã mã învârt în acelaşi cerc, la fel cum se învârte câinele în jurul propriei cozi ? Cum sã nu o gãsesc, când efectele-i sunt atât de puternice ? Ce diagnostic sã-i ofer sufletului meu, atunci când mã va întreba ce boalã are?

          Dar caut, mereu şi mereu… Însã caut în acelaşi loc; în acelaşi loc blestemat de efectele prieteniei şi ale iubirii, de efecte diferite, dar de tine tot timpul.

          Ştiu, ideile mele par hieroglife pentru oricine altcineva decât propria-mi fiinţã – la fel cum şi gândurile-mi sunt pentru mine – şi la fel cum sunt sentimentele mele pentru tine.

          Nu voi încerca sã le înţeleg, dacã îmi promiţi cã şi tu vei face la fel. Nu voi încerca sã le înţeleg, dacã îmi promiţi cã va fi bine.

          Dar cum sã-i spun lui cã va fi bine, când gândul meu e mereu la tine? Cum sã-i spun cã visele lui sunt o prostie, cã nu se vor adeveri niciodatã, când  defapt, eu asta doar sper, când defapt, mi-e fricã ca ele sã nu fie o avanpremierã a viitorului? Cum sã-i spun cã îl iubesc, când eu nu mã mai iubesc nici pe mine? Şi cum sã-ţi spun cã eşti doar un prieten, când eu vreau mereu sã fiu lângã tine ?

          Cum? Simplu : tãcerea-mi va fi cuvântul.