Prietenie proiectată

Mereu am pus preţ pe prietenie. Poate chiar mai mult decât ar fi trebuit, câci mi-am neglijat, uneori, familia şi , deseori, relaţiile de cuplu.

Şi da, dezamăgiri au fost multe.

Dezamăgiri şi învăţăminte.

Însă cea mai mare dezamăgire vine din partea mea, lăsând oameni dragi să plece. Şi parcă acum nu-i mai pot întoarce.

Aş vrea să înţeleg unde am greşit, însă fiecare relaţie e formată din doi oameni, iar cum nu pot să arunc responsabilitatea doar de partea cealaltă, la fel nu pot să-mi asum vina în totalitate.

Cred că e mai comod. Se pare că distanţa fizică e un motiv de despărţire, până la urmă. Cu toate că niciodată nu am crezut în relaţii (de cuplu) la distanţă, am crezut în prietenii, la km depărtare. 

Am crezut atât de mult, încât acum regret că nu mi-am exprimat suficient aprecierea,  apropierea, bucuria, mulţumirea şi recunoştinţa. Regret şi că nu am lăsat acele persoane dragi să şi le exprime şi ele.

Poate că, uneori, e prea târziu. Poate că m-am înşelat şi există un niciodată pentru lucrurile frumoase , atunci când ele întârzie să (re)apară. 

Poate că, uneori, e deajuns să rămâi cu amintirile frumoase, căci oamenii pot să plece fără un aparent motiv.

Însă azi, nu pot să nu mă gândesc la toate lecţiile pe care le-am fi putut învăţa şi la toate clipele pe care le-am fi putut petrece împreună. 

Astăzi, mă gândesc la un Alfabet ce merită să fie spus şi care nu va fi adus la cunoştinţă de propria-i autoare, în inima Clujului. 

Astăzi, mă gândesc la visele pe care un om minunat, le trăieşte prin mine, pentru a-şi putea realiza noi vise, pentru suflet. 

Astăzi, mă gândesc la chimii şi egoisme, filozofate „în banca a 4-a rândul de la geam”; la un viitor cercetător extraordinar care mă caută şi se caută, din când în când.

Astăzi, mă gândesc la blănuri purtate vara, pe o bicicletă, la dialoguri în engleză şi bowling (transformat in darts şi fugă de băieţi) cu peripeţii.

Astăzi nu e cum mi-aş fi dorit să fie.

Şi cel mai dor mi-e de ceea ce nu am putut să cunosc nici o clipă. De un psiholog în devenire, citind prin biblioteci şi iubind să se dezvolte socio-emoţional. Mi-e dor şi sunt dezamăgită de neputinţa de a-ţi spune „cum ar fi fost dacă...” . Pentru că ai fi iubit viaţa ce am fi putut-o avea. Tu, trâindu-şi visul, eu, avându-te, pe tine, aproape.

„ Ziua de ieri ne-a deschis ochii. Ziua de azi mă desfiinţează ca suflet viu. Ziua de azi ţi-o dedic ţie.” A.C.

Aşteptare

Aştept....

Uneori prea mult; uneori prea multe.

Aştept înainte să vorbesc, să răspund şi aştept chiar şi înainte să mă înfuriu. Aştept pentru că consider că asta ne diferenţiază de animale. Aştept, însă uneori firea-mi e prea crudă cu timpul ce pare a fi trecut atât de repede înainte să reacţionez.

Mai mult aştept de la oameni, pentru că nu există aşteptare mai mare decât de la mine însămi. Şi, o dată cu aşteptarea, apare bineînţeles, dezamăgirea. Apare şi dispare, căci sufletul mi-e atât de aventurier încât pare să nu fi fost dezamăgit vreodată. Dar de ce aş pedepsi prezentul pentru ceea ce s-a întâmplat în trecut?

Acum aştept un semn. Îl aştept pe el. 

Cred că o dată ce ai fost singur mult timp, eşti obişnuit să fii singuratic. Cred că dragostea poate să pară o povară pentru un spirit liber. 

Însă aştept....şi aştept....în zadar.

Aştept să fac parte din viaţa lui.

Aştept să simtă asta.

Nu cred că-şi va da seama vreodată ce simt cu adevărat, pentru că nu ştie cât de multe am aşteptat de la mine; nu ştie cât de tare am încercat să fiu o variantă mai bună a mea. Pentru că vechea eu nu ar fi acceptat fărâme de dragoste; vechea eu nu l-ar fi putut simţi atât de aproape de suflet.

Dar aştept...

Oare vei veni?

Azi (mi-e dor)

Cu unii oameni ai o legătură atât de strânsă încât ceasul intern îţi spune când se apropie un eveniment important pentru sufletul tău. Uneori, e de ajuns să închizi ochii, să ştii cu exactitate unde erai cu un an - sau cu câţiva ani - în urmă , exact pe vremea asta, fără a privi cât e ceasul; fără a te gândi la data în care te afli. În ceea ce priveşte astfel de oameni, e deajuns doar să priveşti înlăuntrul tău, pentru a-i regăsi. Astfel de oameni nu vor pleca niciodată cu adevărat din inima ta, chiar dacă au plecat din viaţa ta.

Azi mă gândesc la tine.

Azi, „cerşesc" prezenţa ta, la fel cum tu o „cerşeai" pe a mea, cu un an în urmă.

Azi, îmi lipseşti. Îmi lipseşte zâmbetul tău, îmi lipseşte cuvântul tău, îmi lipseşte îmbrăţişarea ta.

Azi, îmi lipseşti şi nu înţeleg când ai plecat.

Oare dacă aş fi ştiut că nu te vei mai întoarce, te-aş fi oprit?

Oare dacă acum un an aş fi ştiut că e anul NOSTRU, aş mai fi dat cu piciorul fiecărei oportunităţi de a te avea în preajmă?

Azi, mi-e dor de esenţa noastră. De prietenia ce ne lega.

Azi, mi-e dor, iar tu nu vei ştii vreodată.

Iar dacă ai ştii, oare ţi-ar păsa?

Azi, nici fluturii nu mai zboară la fel.

20

20 nu a fost un început promiţător. Nu a fost cu nimic special, însă i-am avut pe cei dragi aproape.

Azi mi-a adus aminte mama că urmează ziua mea şi a fost surprinsă ca nu vreau să o sărbătoresc. 

I-am spus că mi-am schimbat viziunea şi priorităţile, iar cei ce-mi sunt aproape îmi vor fi şi aşa. Însă nu asta contează, ci ceea ce mi-a adus mie vârsta de 20 de ani. Ceea ce am învăţat, de-a lungul unui an. Ceea ce m-a făcut ca acum să prefer să dăruiesc, în loc să primesc; să dăruiesc şi să nu aştept în schimb, căci oamenii au cam uitat de valoarea timpului şi a gesturilor mărunte.

La 20 de ani, nu am primit obiecte luxoase, vacanţe de vis sau note extraordinare. Nu.

Am primit lecţii de viaţă, am primit timp petrecut cu oameni frumoşi, am primit ocazii de dezvoltare şi de învăţare (pe sine şi pe cei din jur).

La 20 de ani, am învăţat că dacă faci acelaşi lucru, nu te poţi aştepta la rezultate diferite. Însă să faci un lucru total opus, te poate depărta de tine însuţi; te poate duce pe căi necunoscute şi nedorite.

La 20 de ani, am învăţat că prietenia poate fi veşnică; că o ruptură nu înseamnă neapărat o ruptură definitivă, iar uneori e benefică. Pentru că, în orice relaţie, pentru a putea creşte împreună, trebuie ca mai întâi să creştem separat.

La 20 de ani, am învăţat că nu există sentiment mai frumos decât dăruirea, însă atunci când renunţi la tine cu totul pentru a face asta, îi ştirpeşte din strălucire, căci devine un sacrificiu. Un sacrificiu de sine, pentru altceva decât sine însuşi, ceea ce îi conferă un mare grad de vulnerabilitate, de care cei din jur vor avea ocazia de a profita.

La 20 de ani, am învăţat că familia este cel mai de preţ dar, căci doar ea îţi poate oferi iubire necondiţionată. Am învăţat că sentimental unic de fericire absolută îl poţi găsi doar în sânul familiei, alături de cei dragi şi că fiecare moment pentrecut alături de ei este net superior oricărei amintire.

La 20 de ani, am învăţat că iubirea şi atracţia sunt două lucruri diferite. Însă am învăţat şi că atunci când iubeşti, atunci când eşti mulţumit cu ceea ce ai, atracţia vine de la sine. Am învăţat că simţurile sunt la fel, ceea ce contează este valoarea pe care tu le-o dai. Doar asta le face să fie atât de speciale.

La 20 de ani, am învăţat că putem face lucruri mari, oricât am fi de mici. Că ceea ce facem poate avea o influenţă mult mai mare asupra oamenilor decât credem. Că acele “nimicuri importante” pot să aducă zâmbete, să însenineze zi ploioase sau să schimbe vieţi.

La 20 de ani, am avut primul meu interviu, am realizat primul meu CV, am ţinut primele mele lecţii şi primul meu (semi)training (cu paşi mici se începe totul). Am învăţat că nu e o mare filozofie să vorbesc şi ar trebui să fac asta de câte ori am ocazia, căci ideile sunt în zadar dacă nu pot fi exprimate. Am învăţat că am valoare şi am învăţat să îmi arăt această valoare, atunci când este cazul.

La 20 de ani, am văzut cât de mult potenţial pot avea nişte copii cu dizabilităţi şi am învăţat că fiecare om este bun la ceva, indiferent de nivelul său de inteligenţă. Am învăţat că aceşti oameni defavorizaţi (fie de gene, fie de mediu) nu trebuie lăsaţi să “moară” în necazul lor, ci trebuie învăţaţi să trăiască; să trăiască singuri, căci pot face asta, oricât de imposibil ar părea.

La 20 de ani, am primit respect din partea oamenilor mari şi cuvinte grele din partea oamenilor mici. Am râs şi am plâns, m-am bucurat şi m-am întristat.

La 20 de ani, m-am pierdut în vise, m-am pierdut printre scopuri. M-am pierdut şi regăsit, doar pentru a putea fi convinsă de ceea ce îmi doresc cu adevărat; de lucrurile la care aspir; de visele care sunt cu adevărat vise şi de visele care sunt doar dorinţe trecătoare, de moment.

La 20 de ani, am învăţat să răzbesc în lume, căci cu cât mai mult oferi bucăţi din tine, cu atât oamenii vor ştii unde să lovească pentru a te durea mai tare. Am învăţat că nu vor evita să facă asta, de fiecare dată când li se va oferi ocazia, cu atât mai mult dacă se simt atacaţi.

La 20 de ani, am învăţat că orgoliul nu e bun la nimic, dacă face mai mult rău decât bine. Însă am învăţat şi că “dragoste de-a sila nu se poate”, în niciun fel de relaţie (fie ea de iubire, prietenie, colegialitate etc.). Am învăţat că oamenii care ţin la tine cu adevărat nu au nevoie de dovezi absolute ale afecţiunii faţă de ei, iar atunci când le vei oferi intenţia sinceră de rezolvare a problemelor, orgoliul nu va fi fost decât un zid temporar, nicidecum o construcţie ce perpetuă în timp.

La 20 de ani, am învăţat cum e să iubeşti şi să fii iubită. În mod egal. Fără ca unul să iubească, iar celălalt să fie cel iubit. Fără ca unul să fie “sclavul” celuilalt. Am învăţat să învăţăm împreună. Am învăţat să învăţăm să evoluăm, fiecare spre propriul vis şi spre un vis comun.

La 20 de ani, am învăţat că nu e bine să amesteci oamenii vechi cu oamenii noi, că nu e bine să amesteci trecutul cu viitorul. Tot ceea ce există e prezentul. Trecutul e amintire, iar viitorul e aluzie. 

La 20 de ani, am învăţat că doar eu ştiu ce e în interiorul omului, că doar noi ştim care e relaţia dintre noi şi prin ceea ce am trecut împreună, iar ceea ce spun cei din jur e de prisos, căci văd lucrurile doar prin lentila ce le-ai oferit-o. Aşadar, am învăţat că trebuie să lupt pentru oameni, chiar şi atunci când pentru cei din jur pare de prisos.

La 20 de ani, am învăţat că nu sunt responsabilă pentru felul în care interpretează oamenii ceea ce fac şi că ar trebui să fiu eu însumi, indiferent de felul în care ei reacţionează şi indiferent de ceea ce vor crede.

La 20 de ani, am făcut oameni mândrii de mine, am fost un om de încredere, un om pe care alţi oameni s-au putut baza, indiferent dacă aceşti oameni au avut un statut mai mare sau mai mic, din punct de vedere profesional.

La 20 de ani, printre opţionale extra la facultate, traininguri, lecţii predate şi dans, am reuşit să găsesc timpul pentru oameni dragi; am reuşit să fac timp, chiar şi atunci când părea să nu existe. Am reuşit să fiu mândră de mine însămi pentru asta, chiar dacă ei nici măcar nu au observat. În fond, nu e nimic mai preţios ca timpul, căci el nu se va mai întoarce; e o resursă epuizabilă.

La 20 ani, am găsit mentori, demni de a avea acest statut. Am găsit prieteni acolo unde credeam că nu se pot face. Am găsit căldură acolo unde nu credeam că există. Am găsit “viaţă” acolo unde părea a fi doar “moarte”.

La 20 de ani, nu a fost perfect.

La 20 de ani a fost imperfect de perfect.

La 20 de ani, a fost nu ceea ce am sperat sau am dorit, ci ceea de ce aveam nevoie. 

La (vârsta de) 20 de ani, am crescut cât alţii în 20. 

Mulţumesc pentru asta. Mulţumesc fiecăruia, prin orice fel de gest, prin orice fel de interacţiune, prin orice fel de timp oferit sau luat. Mulţumesc, căci fiecare a contribuit la dezvoltarea mea. Cu bune, cu rele, totul e bine când se termină cu bine. Mulţumesc că sunt acum aşa cum sunt. Mulţumesc pentru fiecare lecţie. 

Mulţumesc pentru fiecare vis apus sau împlinit, pentru ca altele să se poată naşte. Mulţumesc pentru fiecare prietenie stinsă şi (re)aprinsă. Mulţumesc pentru că sunteţi voi.

 Mulţumesc pentru că m-aţi făcut să fiu mai eu ca niciodată; că m-aţi făcut să cresc şi prin asta să-i motivez şi pe alţii să crească.