Autosabotare

E la modă să scrii rețete de viață. Să dai sfaturi, să te crezi deținătorul adevărului absolut.

E la modă și ne place. Ne place când vedem cum alții îi desfințează pe bărbați sau pe femei, că e mai ușor să dai vina pe ceilalți, cu atât mai mult cu cât există și alte persoane care sunt de aceeași părere cu tine. Ne place să ni se spună lucruri frumoase, să ni se spună că orice e posibil dacă suntem pozitivi. Ne place și de multe ori uităm să mai și punem la îndoială.

E la modă să fie totul „fast”, ca și cum problemele noastre ar fi un hamburger gata să fie preparat în ceva mai bun. Marile schimbări vin în timp și cu efort. Pare ciudat să crezi altfel, oricât de mare ar fi goana asta după timp.

Dacă am învățat ceva în viața asta e că nu există rețete universale. Există doar ingrediente. Și acele ingrediente pot să funcționeze sau pot să nu funcționeze.

De multe ori ne autosabotăm și nici nu ne dăm seama. De ce? Pentru că e mult mai ușor să selectezi informația din jur care îți convine. Și e normal să fie așa, până la un punct. În momentul în care un lucru îți face mai mult rău decât bine ideal ar fi să te uiți cât mai obiectiv posibil la acel ceva. Poate îți vei da seama că defapt te sabotai singur, în tot acest timp.

M-am trezit într-o zi fără nimic din ceea ce credeam că am. M-am simțit tristă, eram debusolată și mi se părea că am trăit într-o minciună. Totul se prăbușise și nu înțelegeam cum, când totul părea a fi atât de bine. Apoi mi-am dat seama că eu m-am autosabotat. Și am făcut asta atâta  timp, încât am încetat să pun la îndoială dacă ceea ce fac e în avantajul meu sau nu (am evitat să spun că e bine sau rău, că sunt prea subiective).

Cum m-am sabotat? Simplu. Prin lucrurile pe care le făceam și prin ceea ce credeam.

Ți s-a întâmplat vreodată să crezi că dacă cineva nu e acolo pentru tine, atunci înseamnă că nu ține la tine suficient? Sau că dacă prietenii ies fără tine, atunci asta înseamnă că nu îți sunt prieteni adevărați sau nu te vor în preajma lor?
Și ce ai crede dacă iubitul/iubita ar uita de ziua ta? Cu siguranță asta ar însemna că nu te iubește, nu-i așa? Adică atunci când iubești TREBUIE să fii atent la astfel de lucruri, nu?

Ei bine, dacă ți-aș spune că NU trebuie?
Dacă ți-aș spune, că prin toate aceste gânduri, tu te sabotezi? Că îți sabotezi relațiile și, încet, încet, fericirea?

De ce? Pentru că fiecare om vine cu experiența lui de viață, fiecare om vine cu felul lui de a fi, iar ceea ce pentru mine înseamnă ceva, pentru un altul poate însemna cu totul altceva.

De exemplu, dacă pentru mine să areți afecțiune în public e un mod de a spune celor din jur că nu mai ești disponibil, pentru un altul afecțiunea în public poate însemna o lipsă de respect.

Când apare problema? Atunci când cel puțin unul din noi credem că TREBUIE să fie așa.

De ce? Pentru că, dacă eu cred că afecțiunea în public e un mod de a arăta că nu mai ești disponibil, dacă tu nu îmi areți afecțiune în public, pentru că așa cred eu că TREBUIE, atunci mă voi supăra pentru că voi crede că tu nu vrei ceva serios. Și voi fi bosumflată și mă voi comporta de parcă tu nu însemni prea mult pentru mine. Că doar dacă tu nu vrei ceva serios, eu de ce aș vrea, nu? Și uite așa mă sabotez singură, când defapt omul doar are o altă perspectivă. Iar asta nu însemnă că nu e serios sau nu ține la mine, ci el vede într-un alt mod lucrurile.

Marea problemă apare atunci când noi nu comunicăm toate acestea. Pentru că, dacă eu i-aș zice că mie, faptul că nu îmi arată afecțiune în public îmi dă de înțeles că nu e serios, cealaltă persoană mi-ar putea spune și perspectiva ei. Însă dacă eu merg doar pe ceea ce cred, ajung să stric o relație, doar pentru că am avut niște perspective diferite pe care nu le-am putut comunica.

Și atunci? Ce va mai fi de făcut? Pentru că, uneori, poate fi prea târziu pentru a mai putea clarifica.

Nu există adevăruri absolute. 
Nu există
rețete. 
Există doar perspective diferite. 

Tu de câte ori ai încercat să o vezi și pe a celuilalt?

Sufocare

Pereţii se strâng.

Gura mi-e uscată.

Un nod se pune în gât şi mă sufocă tot mai tare.

Aerul nu mai pătrunde.

Gândurile nu vor să înceteze.

Lacrimile nu se opresc.

Amintirile mă invadează.

Pe măsură ce timpul se scurge, amărăciunea e tot mai mare.

Respir.

Respir încă o dată, căci am impresia că mă sufoc.

O stare de greaţă apare.

Gândurile sunt demonii mei astăzi. Nu vor să dispară.

Inima se sparge în mii de bucăţele.

Oglinda nu mi-e prietenă. Nici persoana din ea.

Parcă am trăit un vis iar acum m-am trezit la cruda realitate.

Pare un coşmar interminabil.

Mă hrănesc cu amintiri ce par să nu mai vină vreodată.

Am avut atâtea şanse şi le-am irosit pe toate.

Nu vreau să cred că e prea tâziu.

Nu vreau să renunţ la luptă.

Aerul e aurul meu acum. În sufocare.

Câteodată

Scriu. Şi-mi pare rău că nu o fac mai des. Se tot spune că nu prea sunt de valoare cuvintele, însă uneori ele pot să distrugă suflete. Eu cred că e bine ca oamenii să ştie cât de mult îi apreciezi şi cât de importanţi sunt pentru tine. Şi cu toate astea, uit să le scriu. Şi mai ales, uit să îmi scriu mie.

Dansez. Tare păcat că nu fac asta mereu. Şi mi-e atât de dor, deseori, încât parcă intru într-un sevraj al dansului. Şi nu e nimeni să audă; nimeni să mă salveze. Decât propria-mi adicţie. Doar atunci mă eliberez de păcate. Atunci când consum acest drog , numit dans. Oh, şi câte păcate! Din cele mai rele, precum furia, tristeţea, gândurile „negre”. Atât de uşor dispar, atunci când mă contopesc cu propria-mi fiinţă, prin dans, încât nu e de mirare că e un drog atât de puternic. Şi totuşi, nu fac suficient de mult încât să mă pot bucura de el.

Cânt. În clipe de emoţii extreme. Fie de fericire, fie de tristeţe profundă. În majoritatea cazurilor, fericirea este cea care primează. Şi atunci fericesc şi pe cei din jur, cu energia emanată din glasul meu jucăuş. Mi-amintesc , mereu, cu drag, mici „concerte” la diverse tipuri de „microfoane”, în clipe pline de zâmbete.

Iubesc. Îmi pun inima pe tavă, vulnerabilă şi gata să fie protejată sau lovită. E un risc pe care mi-l asum. De multe ori mi-l asum singură. Şi oricât ar durea acest lucru, la un moment dat nici asta nu mai pare să conteze. Iubesc şi atât, nu am nevoie de iubire. Oamenii au uitat să mai şi ofere, sunt obişnuiţi doar să primească. Am învăţat că e mai frumos să dăruieşti decât să primeşti, şi nu este sentiment mai preţios ca acela când reuşesc să aduc fericire în vieţile oamenilor dragi. Şi totuşi, undeva adânc în mine, parcă încă sper la o reciprocitate.

Visez. La ceva mai bun şi mai frumos, şi mai ales la o Flavia mai bună decât ieri. Visez la ceea ce îmi dictează sufletul, la ceea ce mă pasionează, la clipe demult uitate, la doborârea unor ziduri ce par acum atât de înalte.

Lupt. Pentru tot ceea ce îmi doresc, şi mai ales pentru tot ceea ce mi se cuvine. Nu pentru că aş merita un premiu, ci pentru că am muncit enorm pentru „lucruri” care au devenit , în final, parte din mine. Pentru că speranţa moare ultima şi îmi doresc să ştiu că am făcut tot ceea ce e omeneşte posibil pentru a-mi îndeplinii visele.

Vorbesc. Mult mai des decât atunci când am absolvit liceul. Parcă azi mai mult ca ieri şi mai puţin decât mâine. Însă indiferent de cantitate, mereu am pus accent pe calitate. Cuvintele dor. Cuvintele vindecă. Cu toate că nu au acelaşi impact precum un act, ele pot să distrugă sau pot să aline. Nu şi atunci când nu există un echilibru între cuvinte şi comportamente, însă o vorbă bună nu costă nimic.

Plâng. Poate prea des. Poate prea rar. Cert e că atunci când sufletul o simte. Am renunţat la a-mi inhiba emoţiile, doar pentru a nu părea vulnerabilă. Pentru că e mult mai neplăcut să nu simţi nimic, decât atunci când simţi durere. Cu atât mai mult când sunt momente de bucurie, când îmi saltă sufletul. E plăcut să ştii că aduci bucurie, de ce nu aş arăta şi altora atunci când îmi aduc mie una? Plâng şi nu mi-e ruşine. Cel puţin mă simt vie.

Renunţ. O raritate. Însă, se pare că totuşi, uneori e prea târziu. Uneori, oricât ai încerca, lucrurile nu se vor schimba. Pentru că , din nefericire, această schimbare nu depinde numai de tine. Sau cine ştie, poate tot „răul” e înspre bine. Uneori cel mai bun lucru pe care îl poţi face este acceptarea.