Azi (mi-e dor)

Cu unii oameni ai o legătură atât de strânsă încât ceasul intern îţi spune când se apropie un eveniment important pentru sufletul tău. Uneori, e de ajuns să închizi ochii, să ştii cu exactitate unde erai cu un an - sau cu câţiva ani - în urmă , exact pe vremea asta, fără a privi cât e ceasul; fără a te gândi la data în care te afli. În ceea ce priveşte astfel de oameni, e deajuns doar să priveşti înlăuntrul tău, pentru a-i regăsi. Astfel de oameni nu vor pleca niciodată cu adevărat din inima ta, chiar dacă au plecat din viaţa ta.

Azi mă gândesc la tine.

Azi, „cerşesc" prezenţa ta, la fel cum tu o „cerşeai" pe a mea, cu un an în urmă.

Azi, îmi lipseşti. Îmi lipseşte zâmbetul tău, îmi lipseşte cuvântul tău, îmi lipseşte îmbrăţişarea ta.

Azi, îmi lipseşti şi nu înţeleg când ai plecat.

Oare dacă aş fi ştiut că nu te vei mai întoarce, te-aş fi oprit?

Oare dacă acum un an aş fi ştiut că e anul NOSTRU, aş mai fi dat cu piciorul fiecărei oportunităţi de a te avea în preajmă?

Azi, mi-e dor de esenţa noastră. De prietenia ce ne lega.

Azi, mi-e dor, iar tu nu vei ştii vreodată.

Iar dacă ai ştii, oare ţi-ar păsa?

Azi, nici fluturii nu mai zboară la fel.

20

20 nu a fost un început promiţător. Nu a fost cu nimic special, însă i-am avut pe cei dragi aproape.

Azi mi-a adus aminte mama că urmează ziua mea şi a fost surprinsă ca nu vreau să o sărbătoresc. 

I-am spus că mi-am schimbat viziunea şi priorităţile, iar cei ce-mi sunt aproape îmi vor fi şi aşa. Însă nu asta contează, ci ceea ce mi-a adus mie vârsta de 20 de ani. Ceea ce am învăţat, de-a lungul unui an. Ceea ce m-a făcut ca acum să prefer să dăruiesc, în loc să primesc; să dăruiesc şi să nu aştept în schimb, căci oamenii au cam uitat de valoarea timpului şi a gesturilor mărunte.

La 20 de ani, nu am primit obiecte luxoase, vacanţe de vis sau note extraordinare. Nu.

Am primit lecţii de viaţă, am primit timp petrecut cu oameni frumoşi, am primit ocazii de dezvoltare şi de învăţare (pe sine şi pe cei din jur).

La 20 de ani, am învăţat că dacă faci acelaşi lucru, nu te poţi aştepta la rezultate diferite. Însă să faci un lucru total opus, te poate depărta de tine însuţi; te poate duce pe căi necunoscute şi nedorite.

La 20 de ani, am învăţat că prietenia poate fi veşnică; că o ruptură nu înseamnă neapărat o ruptură definitivă, iar uneori e benefică. Pentru că, în orice relaţie, pentru a putea creşte împreună, trebuie ca mai întâi să creştem separat.

La 20 de ani, am învăţat că nu există sentiment mai frumos decât dăruirea, însă atunci când renunţi la tine cu totul pentru a face asta, îi ştirpeşte din strălucire, căci devine un sacrificiu. Un sacrificiu de sine, pentru altceva decât sine însuşi, ceea ce îi conferă un mare grad de vulnerabilitate, de care cei din jur vor avea ocazia de a profita.

La 20 de ani, am învăţat că familia este cel mai de preţ dar, căci doar ea îţi poate oferi iubire necondiţionată. Am învăţat că sentimental unic de fericire absolută îl poţi găsi doar în sânul familiei, alături de cei dragi şi că fiecare moment pentrecut alături de ei este net superior oricărei amintire.

La 20 de ani, am învăţat că iubirea şi atracţia sunt două lucruri diferite. Însă am învăţat şi că atunci când iubeşti, atunci când eşti mulţumit cu ceea ce ai, atracţia vine de la sine. Am învăţat că simţurile sunt la fel, ceea ce contează este valoarea pe care tu le-o dai. Doar asta le face să fie atât de speciale.

La 20 de ani, am învăţat că putem face lucruri mari, oricât am fi de mici. Că ceea ce facem poate avea o influenţă mult mai mare asupra oamenilor decât credem. Că acele “nimicuri importante” pot să aducă zâmbete, să însenineze zi ploioase sau să schimbe vieţi.

La 20 de ani, am avut primul meu interviu, am realizat primul meu CV, am ţinut primele mele lecţii şi primul meu (semi)training (cu paşi mici se începe totul). Am învăţat că nu e o mare filozofie să vorbesc şi ar trebui să fac asta de câte ori am ocazia, căci ideile sunt în zadar dacă nu pot fi exprimate. Am învăţat că am valoare şi am învăţat să îmi arăt această valoare, atunci când este cazul.

La 20 de ani, am văzut cât de mult potenţial pot avea nişte copii cu dizabilităţi şi am învăţat că fiecare om este bun la ceva, indiferent de nivelul său de inteligenţă. Am învăţat că aceşti oameni defavorizaţi (fie de gene, fie de mediu) nu trebuie lăsaţi să “moară” în necazul lor, ci trebuie învăţaţi să trăiască; să trăiască singuri, căci pot face asta, oricât de imposibil ar părea.

La 20 de ani, am primit respect din partea oamenilor mari şi cuvinte grele din partea oamenilor mici. Am râs şi am plâns, m-am bucurat şi m-am întristat.

La 20 de ani, m-am pierdut în vise, m-am pierdut printre scopuri. M-am pierdut şi regăsit, doar pentru a putea fi convinsă de ceea ce îmi doresc cu adevărat; de lucrurile la care aspir; de visele care sunt cu adevărat vise şi de visele care sunt doar dorinţe trecătoare, de moment.

La 20 de ani, am învăţat să răzbesc în lume, căci cu cât mai mult oferi bucăţi din tine, cu atât oamenii vor ştii unde să lovească pentru a te durea mai tare. Am învăţat că nu vor evita să facă asta, de fiecare dată când li se va oferi ocazia, cu atât mai mult dacă se simt atacaţi.

La 20 de ani, am învăţat că orgoliul nu e bun la nimic, dacă face mai mult rău decât bine. Însă am învăţat şi că “dragoste de-a sila nu se poate”, în niciun fel de relaţie (fie ea de iubire, prietenie, colegialitate etc.). Am învăţat că oamenii care ţin la tine cu adevărat nu au nevoie de dovezi absolute ale afecţiunii faţă de ei, iar atunci când le vei oferi intenţia sinceră de rezolvare a problemelor, orgoliul nu va fi fost decât un zid temporar, nicidecum o construcţie ce perpetuă în timp.

La 20 de ani, am învăţat cum e să iubeşti şi să fii iubită. În mod egal. Fără ca unul să iubească, iar celălalt să fie cel iubit. Fără ca unul să fie “sclavul” celuilalt. Am învăţat să învăţăm împreună. Am învăţat să învăţăm să evoluăm, fiecare spre propriul vis şi spre un vis comun.

La 20 de ani, am învăţat că nu e bine să amesteci oamenii vechi cu oamenii noi, că nu e bine să amesteci trecutul cu viitorul. Tot ceea ce există e prezentul. Trecutul e amintire, iar viitorul e aluzie. 

La 20 de ani, am învăţat că doar eu ştiu ce e în interiorul omului, că doar noi ştim care e relaţia dintre noi şi prin ceea ce am trecut împreună, iar ceea ce spun cei din jur e de prisos, căci văd lucrurile doar prin lentila ce le-ai oferit-o. Aşadar, am învăţat că trebuie să lupt pentru oameni, chiar şi atunci când pentru cei din jur pare de prisos.

La 20 de ani, am învăţat că nu sunt responsabilă pentru felul în care interpretează oamenii ceea ce fac şi că ar trebui să fiu eu însumi, indiferent de felul în care ei reacţionează şi indiferent de ceea ce vor crede.

La 20 de ani, am făcut oameni mândrii de mine, am fost un om de încredere, un om pe care alţi oameni s-au putut baza, indiferent dacă aceşti oameni au avut un statut mai mare sau mai mic, din punct de vedere profesional.

La 20 de ani, printre opţionale extra la facultate, traininguri, lecţii predate şi dans, am reuşit să găsesc timpul pentru oameni dragi; am reuşit să fac timp, chiar şi atunci când părea să nu existe. Am reuşit să fiu mândră de mine însămi pentru asta, chiar dacă ei nici măcar nu au observat. În fond, nu e nimic mai preţios ca timpul, căci el nu se va mai întoarce; e o resursă epuizabilă.

La 20 ani, am găsit mentori, demni de a avea acest statut. Am găsit prieteni acolo unde credeam că nu se pot face. Am găsit căldură acolo unde nu credeam că există. Am găsit “viaţă” acolo unde părea a fi doar “moarte”.

La 20 de ani, nu a fost perfect.

La 20 de ani a fost imperfect de perfect.

La 20 de ani, a fost nu ceea ce am sperat sau am dorit, ci ceea de ce aveam nevoie. 

La (vârsta de) 20 de ani, am crescut cât alţii în 20. 

Mulţumesc pentru asta. Mulţumesc fiecăruia, prin orice fel de gest, prin orice fel de interacţiune, prin orice fel de timp oferit sau luat. Mulţumesc, căci fiecare a contribuit la dezvoltarea mea. Cu bune, cu rele, totul e bine când se termină cu bine. Mulţumesc că sunt acum aşa cum sunt. Mulţumesc pentru fiecare lecţie. 

Mulţumesc pentru fiecare vis apus sau împlinit, pentru ca altele să se poată naşte. Mulţumesc pentru fiecare prietenie stinsă şi (re)aprinsă. Mulţumesc pentru că sunteţi voi.

 Mulţumesc pentru că m-aţi făcut să fiu mai eu ca niciodată; că m-aţi făcut să cresc şi prin asta să-i motivez şi pe alţii să crească.

Resemnare

E obositor.

E atât de obositor să lupţi pentru oameni, să dai tot ce e mai bun din tine,  fără să aştepţi altceva în schimb decât fărâme de respect.

Am încetat demult să mai sper să observe cineva ceea ce fac. Am încetat demult să mai visez la clipa în care cineva mă va aprecia pentru ceea ce sunt şi încerc să fiu. Am incetat demult să mai am aşteptări grandioase şi totuşi, nici o clipă nu am încetat să am încredere în oameni.

Nu e uşor.

Nu e deloc uşor să lupţi contra firii, să lupţi contra raţiunii, şi să primeşti mereu critici. Nu e uşor ca de fiecare dată când începi să speri, ca de fiecare dată când par că se construiesc ziduri, să te trezeşti lovită de pământ; să îţi dai seama cât de fragilă a fost fundaţia pe care ai construit atâta timp.

Nu. Nu e uşor să crezi în oameni, să le oferi fărâme din viaţa şi din sufletul tău, doar pentru ca ei să se folosească de slăbiciunile tale. Nu e uşor să le permiţi să facă asta, doar pentru ca îi simţi aproape. Şi totuşi, le permiţi. De ce? Oare ai un suflet atât de sinucigaş?

De ce?...

Oare de ce oamenii pleacă, fară un aparent motiv? Iar dacă el există, oare de ce nu a fost comunicat din timp, atunci când „boala despărţirii” mai putea fi vindecată? Oamenii au uitat să vorbească, au uitat că nu suntem necuvântătoare, au uitat că şi cuvintele îşi au rostul lor.

Mă gândesc la noi.

Mă gândesc la felul în care mă înţelegeai, la cum comunicam din priviri. La zâmbete pe furiş, la vise, la amintiri.

Azi, îmi e dor de tine. Îmi e dor de noi. De noi, ca prieteni, confidenţi. Însă azi, mi-am dat seama că voi rămâne cu dorul.

E ciudat. Unele lucruri nu ar trebui să doară şi totuşi, dor al naibii de tare. De  câteva minute în şir am privirea fixă, iar inima îmi bate tot mai tare. Mă simt pierdută, într-un colţisor de lume; într-un colţisor din mine.

Azi, am renunţat. De azi, nu mai sper. M-am resemnat la nemurire. La nemurirea viselor pierdute.

Trenul vietii

Ma amuza copios oamenii care sustin ca "au trecut prin multe la varsta lor", dar care nu au cunoscut decat cararile pline de necunoscut ale vietii. Ma amuza copios oamenii care se considera altruisti, afirmand ca se bucura de reusitele tale, pe cand ii roade invidia si ii corodeaza lipsa sentimentului de unicitate. Ma amuza copios oamenii care considera ca ai o viata perfecta, doar pentru ca sunt atat de superficiali incat privesc doar ceea ce este la suprafata. Mult timp m-a deranjat acest aspect. Mult timp am incercat sa demonstrez oamenilor care credeau ca detin o viata "roz", ca ea e defapt lila-n dungi cu picatele. Ulterior, a inceput sa nu imi mai pese si sa ma faca sa realizez ca sunt doar o buna disimulatoare (in ciuda parerii mele ca nu e asa). Ceea ce nu realizeaza ei e ca, fie daca am o viata roz, albastra sau "plumburie", e doar pentru ca eu am facut ceva ca sa fie asa (sau cel putin sa para asa). Pentru viata nu e decat o calatorie. Si ca orice calatorie, e bazata pe decizii (fie ca e vorba de destinatia la care vrei sa ajungi, la modul prin care vrei sa ajungi acolo sau la oamenii pe care ii iei cu tine in ea).
Cineva important in viata mea mi-a spus o data ca oamenii vin si pleaca, chiar daca tin la tine (A uitat sa-mi mentioneze ca uneori vor pleca tocmai pentru ca tin la tine; si uneori va trebui sa-i lasi tu sa plece).
Am citit o data o perspectiva asupra vietii, in care aceasta era vazuta ca si un tren. De atunci abordez de multe ori acest fel de a privi viata: ca pe o calatorie cu trenul. Penultima mea calatorie transferoviara (caci acum scriu tot din acest minunat transport in comun), mi-a trezit anumite ganduri...intrebari. Am facut des ruta Cluj-Bistrita, asa ca nu m-am asteptat nicio clipa ca un simplu drum spre casa sa ma rascoleasca atat de mult (cu siguranta si punctul in care stationeaza trenul vietii mele acum e responsabil de acest fapt).
Asadar, cu cateva zile in urma, pe un traseu batatorit din cauza rutinei, am intalnit o fetita. Eram epuizata dupa aproape 5 saptamani infernale de consum de resurse (fizice si intelectuale) si tot ce imi doream era sa raman "in lumea mea" plina de ganduri ce le amanasem prea mult timp. Statea in spatele meu si se juca de zor, facand galagie. Aveam castile in urechi, ascultand muzica, astfel incat nu auzeam zgomotele provocate de jocul ei de rol. Intr-un oarecare moment, am vazut-o cum ma pandea. Se uita la mine, iar cand o fixam cu privirea se ascundea. Dupa o repetare a acestor comportamente, de cateva ori, mi-am dat castile jos si am inceput sa ma joc cu ea. Continua sa ma pandeasca, iar eu incercam sa o prind "asupra faptului". Radea atat de copios, incat nu puteai sa nu te molipsesti. Oamenii ne aruncat ba priviri urate, ba zambete. Ma gandeam doar la copilarie si la inocenta ei, asa ca m-am hotarat sa-i observ doar pe cei ce suradeau. Tot jucandu-ma cu ea, printre scaune, i-am suprins privirea. Avea niste ochi verzi, ce sclipeau de entuziasm si fericire. Mi-a amintit de verisorii mei, spre care tocmai atunci ma indreptam si care sunt mereu sursa mea (inepuizabila) de energie. M-a intrigat faptul ca nu vroia sa vorbeasca cu mine. Parea atat de sociabila prin atitudine, si totusi ii era frica sa ma lase sa-i aud glasul. Dupa aplicarea mai multor tehnici (ca deh, daca tot invat asta pe la facultate...), am reusit sa o fac sa imi spuna numele ei si cati ani are. Incet, incet, mi-a dezvaluit "secretele" ei. Imi dadusem seama ca ii plac tare mult iepurasii (avea vreo 5 cu care se juca) si am intrebat-o care  e jucaria ei preferata. Mi-a povestit despre cum jucaria ei a fost rupta "din cauza masinii de spalat" si, dupa ce a inceput sa aiba incredere in mine, mi-a aratat-o. Era rusinata ca jucaria ei pretioasa a ajuns in starea de "raza", insa o iubea de parca ar fi fost cel mai pretios lucru de pe pamant. Mi-a venit in minte jucaria mea preferata din copilarie...
Fetita aceasta cu ochi verzi, s-a lipit de mine, in asa fel incat pe finele calatoriei nu mai inceta sa ma imbratiseze si sa ma pupe pe obraz. La plecare, si-a luat ramas bun, curajoasa, stiind ca nu ne vom mai revedea (si parca sperand sa o mai faca). M-am gandit, atunci, daca am facut vreo schimbare (cat de mica) in viata ei; m-am gandit daca il va intreba vreodata pe bunicul ei (care o acompania pe tren) daca o sa ma mai revada. Mi-am dat seama in acel moment ca, la fel cum am fost eu, un simplu trecator in viata acestei mici vietati, la fel sunt si eu in viata altor oameni (fie ei oricat de importanti pentru mine intr-un anumit moment al calatoriei mele); si la fel cum eu as fi putut face, sau nu, o schimbare in viata ei, la fel pot sau nu sa fac si eu in viata oamenilor in caror viata sunt si eu un "calator".
Intr-adevar, oamenii vin si pleaca. Am invatat ca uneori lucrurile nu depind de noi, ca drumurile oamenilor se intersecteaza de multe ori, insa poate doar ca punct de rascruce, iar asta nu inseamna ca vor continua pe acelasi drum alaturi unii de altii (caci fiecare isi are propriul drum). Uneori, drumurile vietii se intersecteaza de mai multe ori cu anumiti oameni, sau se suprapun pe o bucata mai mare din traiectorie, insa asta nu este nicidecum o garantie ca la un moment dat ele nu se vor indrepta spre alte directii. Am invatat ca tot ce trebuie sa fac e sa profit de timpul ce mi se ofera cu oamenii pasageri din calatoria mea, si sa iau tot ce e mai bun din ei; sa nu le urmaresc defectele si sa imi amintesc de ei cu zambetul pe buze, din perspectiva a ceea ce au lasat bun in viata mea, si nu a ceea ce au luat cu ei din ea.
Oamenii vin si pleaca, iar azi sper ca intr-un punct de intersectie sa ii regasesc, macar pentru a le putea multumi pentru ceea ce mi-au oferit si pentru a profita de un ultim moment, alaturi de ei.

Ofranda constructiei vietii

Uneori, imi doresc sa pot da timpul inapoi, macar pentru o clipa. Nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrai fiecare moment ce mi-a facut inima sa tresara. Insa acum e prea tarziu. Viata mea e in renovari. Muncitorii au cerut o ofranda pentru o rezistenta mai buna a structurii ei, la fel cum a fost si in povestea mesterului Manole. Insa in povestea mea, ofranda a fost mai mare decat am putut duce; in povestea mea, "zidurile" propriei vieti, a propriei realitati, au fost pangarite cu oameni pentru care as fi dat totul si cu bucati de suflet (caci o data cu ei, au luat si parti din inima mea ce acum e mai fragila decat a fost vreodata). Zidurile acelea mi-au luat totul si nu mi-au dat nimic, caci s-au daramat chiar mai repede decat au fost construite.

O data cu zidul sperantei, mi se promisesera un pilon de rezistenta in sustinerea acoperisului viselor. Dar uite-l acum, sfaramat in mii de bucatele, tinandu-ma cat mai departe de cer si curcubee. Nici ninsoarea nu se apropie da ramasitele lui, pana si de valsul fulgilor ma tine departe, de parca nu mi-a luat destule in avantul sau spre vazduh. Vrea sa ma vada la pamant, in mii de bucatele, la fel cum e el acum. Si uite ca farame din mine se intrepatrund cu el....ca intr-un puzzle, in care eu as fii piesa pe care el o cauta pentru a fi cat mai aproape de reintregire.

Oh, dar uite si zidul prieteniei! Acesta ar fi fost pilonul central in constructia vietii mele, legat direct de fundatia solida ce era sufletul meu cald. Cat de falnic era el, iar acum...Cate promisiuni incalcate, cate inimi frante, cate credinte spulberate! E vina lui! Daca nu ar fi fost atat de grandios, daca nu mi-ar fi promis atatea amintiri alaturi de el...acum...acum  nu mai eram aici, incercand sa urnesc un cuvant la” moartea” lui. Nu as mai fi fost aici, varsand lacrimi de durere, caci m-a lovit in caderea sa atat de tare, incat ma aflu la sute de metrii sub pamant...Oh, si daca nu mi-ar fi facut inima sa tresara! Macar as mai fi avut sufletul intreg, scapand prin tuneluri sapate de iubire, la fel cum sapa ramele pentru a ajunge la suprafata atunci cand ploua si e umed. Dar nu mi-a lasat nici pamant pentru a putea face galerii, nici zambete pentru a inainta. Zambetul si fericirea celor din jur erau ploaia mea  , iar dragostea, umezeala la care tanjeam atat de mult. Acum sunt naruite, printre gramezi de beton si dezamagire.

Atatea ziduri, atatia piloni daramati, cazuti la pamant ca frunzele smulse din copaci de catre vantul puternic. As fi vrut atat de mult sa pot prezice furtuna ce se intrezarea. Doar daca nu as fi ignorat semnele!...Dar am fost prea oarba, caci imi imaginam ce fel de costructie ar fi fost. Atat de grandioasa si simpla, in acelasi timp! Atat de primitoare si calda! Era atat de perfect imperfecta incat mi-a furat ratiunea; incat i-am permis sa mi-o fure.